– Mă simt de parcă tocmai am scăpat de un cașalot care voia să mă mănânce.

– Asta e de bine nu? Întreb eu.

– Da.

– Și dacă ar avea un nume cum s-ar numi senzația asta?

– Nu stiu cum se numește. Răspunde I. derutată.

– Poate eliberare, ușurare, relaxare…

– Ușurare, da!

– Ce te face să te simți ușurată?

– Că nu a sunat timerul.

I. este o fetită de cls. a 4-a cu TSA (tulburare de spectru autist). Își face temele cu timer pentru că întâmpină dificultăți în menținerea atenției și la școală rămâne deseori în urma colegilor. Asta o înfurie și are răbufniri în timpul orelor. Încă învață să își recunoască și să își gestioneze emoțiile.

“Atunci când urmează să cunosc oameni noi, mă simt de parcă aș avea un balon în stomac și inima îmi bate mai tare, am emotii!”,mărturisește ea în timp ce vorbeam despre emoții.

A parcurs un drum lung și a făcut progrese. Acum poate să descrie ce simte chiar dacă nu știe întodeauna să eticheteze emoția.

Camera în care lucrăm este plină de desene: fetițe cu ochi mari și zâmbete până la urechi, pisici de toate felurile, copii și familii vesel colorate, personaje din cărți, din desene și altele inventate de ea, cu nume și descrieri amănunțite. I. adoră să citească, să scrie povești și mai ales să deseneze.

Nu a sunat timerul. I. se simte “ușurată” pentru că a terminat tema încadrându-se în timpul stabilit și acum putem desena împreună. Aceasta este bucuria ei.

În timp ce mama ei îmi aduce un ceai cu portocale, vanilie și ghimbir, I. se apucă de desenat.

Sorb din ceai, o privesc si mă gandesc la tot parcursul fetitei de când facem terapie. Când  o privesc, văd în ea o parte din mine.

 – De ce eu nu reușesc niciodata să fiu atentă?

– De ce toti colegii mei pot scrie repede, numai eu nu pot? Mă întreabă ea câteodată.

Se simte diferită, neputincioasă și are tendinta să vadă jumatatea goală a paharului. Mintea ei este mai tot timpul în altă parte. Lumea ei interioară cu povești, personaje, animale și desene este mult mai captivantă decât realitatea zilnică.

Așa eram si eu, un copil cu propriul său univers interior. Eram tăcută și timidă și cumva mă simțeam diferită de copiii plini de energie și zgomotoși din jurul meu. Mi se întâmpla frecvent să fiu distrasă de propriile mele gânduri și să pierd momente importante din mediul exterior, să nu aud o întrebare, să pierd din informații, să uit.  Înteleg dificultatea ei de a se concentra, înteleg bogăția lumii ei interioare, înțeleg dificultatea de a-și face prieteni și emoțiile care o năvălesc atunci când întâlnește oameni noi.

Am fost și eu I. Nu e o întâmplare că am ales psihologia. Am fost o adolescentă plină de îndoieli, lipsită de încredere. Mă resemnam cumva cu ideea că alții vor fi mereu mai buni, mai destepți, mai frumoși, mai…orice decât mine. Trăiam într-un conflict interior. O parte din mine care îmi spunea că viața mea va fi mereu mediocră pentru că eu nu am nimic special, nu am nici un talent, eu nu știu să fiu sociabilă, să atrag oamenii, să-i fac să râdă, eu nu am nimic interesant de spus, de arătat… Și mai era acea parte, în opozitie cu prima, care își dorea cu tot dinadinsul să învingă “povestea” asta pe care mi-o spuneam despre mine. Îmi doream să fac lucruri mărețe, să fiu inspirație pentru alții, să reușesc, să am succes.

Când eram în primul an de liceu, mă hotărâsem deja să dau la psihologie. Voiam să fac terapie de cuplu si de familie. Să ajut oamenii care au probleme în familie. Însă am făcut psihodiagnoză și consiliere psihologică și am început să lucrez cu copiii cu întârzieri în dezvoltare.

Astăzi nu cred că a fost întâmplător. Toți acei copii cu care am lucrat timp de 14 ani, au fost și sunt o parte din mine. Odată cu ei mi-am retrăit copilaria cu toate resursele de adult. Și asta mă face să mă simt mai completă. Dar nu a fost mereu usor. Mă îndoiam de mine ca și terapeut. Mereu mă întrebam: “oare e bine ce fac?”/“oare lucrez corect?”/“ce ar face x în locul meu?” Deși părinții lor erau mereu mulțumiți de mine, mă apreciau, aveam rezultate, eu simteam deseori că nu-i ajut asa cum ar trebui, că tot e ceva ce aș fi putut să fac mai bine, mai mult. Era sindromul impostorului, dar atunci nu eram conștientă de asta. Acum uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că ceea ce m-a ajutat să depășesc etapa asta au fost pe de o parte experiențele pozitive, aprecierea și recunoștința lor care au rămas constante în timp, dar pe de altă parte ce a cântarit cel mai mult a fost întoarcerea la copilul meu interior. Confruntarea cu acele momente în care m-am întâlnit pentru prima dată cu îndoiala, cu frica, cu neputința, cu frustrarea și toate acele senzații și emotii pe care ne place să le băgăm sub preș. M-am confruntat cu ele, le-am retrăit, le-am acceptat, mi-am dat voie să le simt în corp, le-am reîncadrat într-o lumină nouă, cea a adultului, și le-am eliberat.

Apoi am rescris povestea – ce gândeam despre mine. Vocea criticului interior s-a mai domolit în timp și a îmbrățișat mai mult acceptarea și răbdarea. Pe această fundație am așezat încet-încet câte o cărămidă a încrederii. Se mai aude și acum uneori criticul interior, ca un personaj negativ din poveștile scrise de I. Vreun motan gras și puturos din banda pisicilor răufăcătoare care vrea să distrugă Craciunul, bucuria sau frumosul 🙂

Acum vocea aceea e mai stinsă, mai răgușită, iar zidul încrederii tot continuă să crească.

Am învățat că atunci când îți scrii tu povestea, ai controlul deplin. Tu alegi cine ești, cum ești, care sunt personajele de lângă tine și cum sunt ele. Tu alegi dacă ești un personaj pozitiv sau negativ, dacă ai puteri magice sau esti o victimă.

Adulții cu care lucrez sunt și ei oglindirea mea. Sunt copiii din trecut care s-au simțit nevaloroți, neimportanți, care se compară cu ceilalți și îi pun mai presus de sine. Și pe ei îi ajut să-și găsească resursele, să își consolideze încrederea, să-și rescrie povestea. Odată cu ei, mă ajut și pe mine. Și eu mai am emoții de eliberat și “răufăcători” de învins.

Cred cu tărie că munca cu propria persoană nu se încheie așa cum finalizezi o școală, o facultate, un job. Ci este o călătorie continuă, o poveste în care înveți constant să-ți îmblânzești zmeii, demonii sau dragonii. Și după fiecare victorie te simți mai puternic, iar zidul încrederii crește, te înconjoară și devine siguranța ta.

Eu cred în povești și în magie așa cum crede și I.

Dacă ar fi să îți rescrii povestea, tu cine alegi să fii?